Mirajul florilor de tei …

Ajung în gară . Nicicând nu fu drumul mai greu , mai lung, mai apăsător …

Întrebări nerostite … Gânduri ascunse … Dorinţe neîmplinite …

Păşesc cu regret într-un Bucureşti pe care am ajuns să-l urăsc … Ca într-un vis perfid, mă arunc în braţele lui … Mă izbeşte puternic parfumul florilor de tei , care , ca niciodată , mă face să mă simt acasă . Urc în primul taxi pe care-l văd şi pornesc spre “casă” cu geamurile deschise … Mă îmbăt cu acel miros inconfundabil preţ de o jumătate de oră … Prezentul se contopeşte cu trecutul într-un ciudat amestec de copilărie şi maturitate …

Sclipirea devenirii mele este acoperită de dorinţa de a fi acasă …

Intrat într-un cerc vicios al regretului , nu mă regăsesc nicicum …

Gânduri dintre două lumi …

Ultimile ore petrecute în Bucureştiul lui 2008 îmi dau fiori . Sunt cele din urmă clipe în care voi bate la pas capitala în acest an … Imagini încurcate ale unui Bucureşti modern, cu deja renumiţii coloşi de beton care se ridică în mijlocul oraşului într-o clipită; autobuzele arhipline prin care se vrea un transport în comun modern dar în care niciodată nu merg compostoarele şi atunci degeaba ai mai dat bani şi pe bilet; febra cumpărăturilor din hipermarketuri … Străzi semiasfaltate , bălţi la tot pasul, haite de câini care te fac să ocoleşti blocuri întregi pentru a ajunge la destinaţie, gazele de la ţevile de eşapament care pur şi simplu îţi taie respiraţia, blocuri gri (acum am văzut cu adevărat blocurile gri de care vorbeşte şi MC), oameni grăbiţi, “oameni care nu sunt oameni” … Aştept cu nerăbdare cele şase ore pe care le voi petrece pe tren , în drum spre Iaşul copilăriei mele … Va fi un moment al (re)găsirii mele spirituale şi al (re)întoarcerii acasă … Aşa cum s-a întâmplat şi în “Pilda fiului risipitor” , şi eu mă voi întoarce de astă dată , având capul plecat în faţa viului monument cultural, Iaşul, şi îmi voi cere iertare, crezând că prin vorbe voi recupera timpul pierdut … Gânduri dintre două lumi … Gânduri pentru locul formării mele, aşternute pe pagina virtuală din spaţiul devenirii mele … Gânduri dintr-un Bucureşti sufocat de viaţa cotidiană pentru Iaşul cultural …

Utilizarea NTIC în activitatea didactică . Blogul – o necesitate?

Noile tehnologii de informare şi comunicare ocupă un loc tot mai important în societate, astfel încât s-a pus problema integrării lor în învăţământ. În prezent, majoritatea şcolilor, universităţilor şi centrelor de formare dispune de calculatoare atât pentru nevoile de ordin administrativ cât şi pentru activitatea didactică propriu-zisă.

Folosirea NTIC în învăţământ presupune articularea a trei aspecte complementare: tehnologie, metodologie şi pedagogie. Cu toate că unele cercetări arată că noile tehnologii pot contribui la înnoirea practicilor pedagogice ale profesorilor, acest lucru nu se întâmplă automat şi spontan.

Utilizarea NTIC în activitatea didactică prezintă numeroase avantaje: accesul la resurse didactice şi documentare inaccesibile prin alte mijloace; favorizarea comunicării şi schimbului de informaţii între profesori şi clase; accentul pus pe varietatea modalităţilor de dobândire şi de transmitere a informaţiilor, pe o participare activă a elevilor care sunt invitaţi să-şi exprime părerile personale, să lucreze în echipă şi să realizeze lucrări practice; tehnici de învăţare adaptate fiecărui elev, indiferent de nivelul său, de capacităţile sale cognitive sau de profilul său psihologic.

Limita pe care încerc să o tentez prin demersul meu didactic, cea dintre Galaxia Gutenberg şi Lumea lui Pixel, se materializează prin apariţia inovatoare a blogului.

Blogul (prescurtat de la expresia engleză “web log” – jurnal pe internet) este o publicaţie web ce conţine articole periodice sau/şi cu actualizare neîntreruptă, ce au de obicei caracter personal. Ca regulă, actualizarea blogului constă nu în modificarea textelor existente deja, ci în adăugiri de texte noi, asemenea unui jurnal, toate contribuţiile fiind afişate în ordine cronologică inversă. Acest gen de publicaţii web este în principiu accesibil publicului larg.

Astfel, am încercat să adaptez blogul necesităţilor mele didactice: nevoia de comunicare permanentă. Platforma pe care am “construit” blogul http://grupamijlocieb.blogspot.com este Blogger, una dintre cele mai populare platforme de blogging.

Utilitatea acestui instrument de lucru constă în permanenta legătură ce se creează între cadrul didactic şi părinţi. În triada cadru didactic – copil – părinţi , primul şi ultimul dintre actanţi dialoghează şi converg astfel încât copilul să se dezvolte armonios atât fizic cât şi psihic.

Prezentul blog, http://grupamijlocieb.blogspot.com , reuneşte o parte din activitatea pe care am desfăşurat-o la grupă, cât şi informaţii utile pentru părinţi. Parte a NTIC, acest instrument web de lucru deschide noi valenţe ale conceptului de comunicare dar şi noi căi de acces în “bucătăria” actului educaţional, feedbackul fiind unul imediat.

Nevoia de cunoaştere, de comunicare, deschidere şi stabilire de noi relaţii atât cu părinţii cât şi cu ceilalţi colegi din sistemul educaţional , m-a determinat să utilizez blogul în activitatea didactică.

Aştept ca şi voi, cei care aţi citit acest articol, să vă alăturaţi mie, pentru ca împreună să depăşim limitele dintre cele două galaxii, Gutenberg şi Pixel, galaxii aparent de nealăturat, dar care, prin blog, deschid noi posibilităţi de modernizare a sistemului educaţional.

Jurnal despre “Jurnal” de Mircea Cărtărescu

Am început să citesc “Jurnalul” ( volumul I ) lui Mircea Cărtărescu ( era cât pe ce să comit o impietate şi să spun “ a prietenului meu cel mai bun”, darn u cred că greşeam prea mult).
Citesc cartea aceasta ( oare o fi “jurnal” sau carte de ficţiune în care M.C. devine personaj?! ) cu convingerea,cu surpriza că sunt multe pasaje ( mai ales cele legate de adolescenţ şi acelea în care îşi “transcrie” visele) în care mă regăsesc. Aşa cum Nică al lui Creangă era “copilul universal”, M.C. al lui M.C. este “adolescentul universal” cu care te identifici.
“Jurnalul” este o călătorie spre sine, o imersiune în zonele cele mai intime ale eu-lui, în spaţiul interzis al intimităţii, dar, mai ales, este un exerciiu de stil. De o mare expresivitat literară, “Jurnalul” reuneşte, aşa cum mărturisea autorul său, “ o confederaţie de eu-ri, nu un imperiu cu un eu central despotic şi autarhic, iar celelalte mici şi supuse.”
Liniile de forţă, temele, obsesiile jurnalului sunt: creierul, Kafka, visele, crampa scriitorului” ( teama de a nu mai putea scrie, lipsa de inspiraţie augmentate de panica iraţională a secării izvorului şi tăcerea din faţa foii albe), sau tema androginului ( după psihanalistul Young fiecare bărbat poartă în el o femeie şi fiecare femeie adăposteşte un bărbat în sine).
Ceea ce răzbate cu o forţă de torent subteran este ideea că scrisul este pentru M.C. un mijloc disperat de apărare contra invaziei temerilor, “a demonilor interiori. Este o terapie”. Jurnalul este, de fapt, un calendar stylistic al sufletului şi al minţii lui Cărtărescu. Să nu vă aşteptaţi la o “radiografie” a veacului decadent pe care îl traversăm sau a României posdecembriste ! Cărtărescu pune surdină realităţii care devine “zgomot de fond” etouffe, iar ceea ce este împins în faţă sunt viaţa interioară ( mereu în umbra lecturii) şi a cărţilor sale şi, mai ales, metabolismul scrisului.
E o carte care te ameţeşte, care îţi dă vertije de înălţine şi rău de adâncime, pentru că, de la înălţimea sincerităţii şi din subterana lui, M.C. se rescrie pe sine într-un pariu cu el însuşi.
N-am terminat de citit! M.C. nu-i un scriitor comod, “de fotoliu”. Aştept “vara cea luminoasă cu cele 40 de grade promise, ca să mă pierd printre eu-rile lui M.C. şi…ale mele.

Nevroze de primăvară

N-am inspiraţie ! Mă ajută Bacovia şi Macedonski.

“ Primăvara, o pictură parfumată cu vibrări de violet” ori “Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul a-nflorit!”

Nimic nu seamănă a primăvară, primăvara asta! Ploi interminabile, în ciudă parcă, de parcă cerul – gri nemetalizat – ar tot scrâşni din dinţi, fandoseli electorale, pe străzi, feţe lungi şi astenizate ce ies dintr-o iarnă care, nici aceea n-a fost iarnă, soarele ivindu-se, la un colţ de bloc, cu infinite precauţii, ca un gălbenuş de ou prelins pe cimentul cenuşiu, sclifoseli ruso-americane ( mai mult americane ) şi, colac peste pupăză, un BAC ce bate la uşă precum destinul din simfonia beethoveniană ( sau poate şi-un concurs de titularizare/suplinire cu o posibilă repartiţie la Cucuieţii-din-Deal sau o dosariadă la vreo facultate ce promite tineretului studios al patriei române marea cu sarea! Deh! “Viitor de aur /Ţara noastră areee!!!”)

Sărbătorile primăverii ( acelea tradiţionale ) de 1 şi 8 Martie nu mai au nimic fastuos ( dacă au avut vreodată ) s-au pierdut într-un convenţionalism vecin cu kitsch-ul de import occidental: pluşuri verzi, roz, bleu, pisici miorlăitoare în coşuleţe, inimoare muzicale, felicitări chinezeşti etc.

Unde sunt mărţişoarele de tablă de altădată? Coşarul îţi făcea ştrengăreşte cu ochiul pe jumate mânjit de o funingine imaginară, trifoiul cu patru foi şi ghiocelul de plastic erau la mare căutare şi reprezentau simbolurile ( banale, dar preţioase ) ale primăverii şi norocului prinse în şnurul alb-roşu.

Despre care primăvară să scriu? Despre asta de-acum care-şi fâlfâie moarte printre crengi de zarzăr înflorit la geamul bucătăriei? Sau despre aceea din copilărie ( care nu-i aşa de departe şi totuşi… ), când alegerea mărţişorului potrivit pentru mama sau Bica sau pentru doamna învăţătoare era un ritual emoţionant în care credeam aşa cum, şi acum mai cred în Moş Crăciun? Sau despre primăvara asta înlăcrimată? Am mai pierdut doi prieteni: George Pruteanu şi Sabin Balaşa. Cine urmează???

“Primăvara asta totuşi, nu-i decât o copie…”

Copie imperfectă a unei lumi în destrămare ca…un şnur alb-roşu agăţat de zarzărul scuturat de floare.