PALIMPSEST

Mirajul florilor de tei …

2009-06-14T14:57:00.002+03:00

Ajung în gară . Nicicând nu fu drumul mai greu , mai lung, mai apăsător …

Întrebări nerostite … Gânduri ascunse … Dorinţe neîmplinite …

Păşesc cu regret într-un Bucureşti pe care am ajuns să-l urăsc … Ca într-un vis perfid, mă arunc în braţele lui … Mă izbeşte puternic parfumul florilor de tei , care , ca niciodată , mă face să mă simt acasă . Urc în primul taxi pe care-l văd şi pornesc spre “casă” cu geamurile deschise … Mă îmbăt cu acel miros inconfundabil preţ de o jumătate de oră … Prezentul se contopeşte cu trecutul într-un ciudat amestec de copilărie şi maturitate …

Sclipirea devenirii mele este acoperită de dorinţa de a fi acasă …

Intrat într-un cerc vicios al regretului , nu mă regăsesc nicicum …

Gânduri dintre două lumi …

2008-12-19T10:11:00.002+02:00

Ultimile ore petrecute în Bucureştiul lui 2008 îmi dau fiori . Sunt cele din urmă clipe în care voi bate la pas capitala în acest an … Imagini încurcate ale unui Bucureşti modern, cu deja renumiţii coloşi de beton care se ridică în mijlocul oraşului într-o clipită; autobuzele arhipline prin care se vrea un transport în comun modern dar în care niciodată nu merg compostoarele şi atunci degeaba ai mai dat bani şi pe bilet; febra cumpărăturilor din hipermarketuri … Străzi semiasfaltate , bălţi la tot pasul, haite de câini care te fac să ocoleşti blocuri întregi pentru a ajunge la destinaţie, gazele de la ţevile de eşapament care pur şi simplu îţi taie respiraţia, blocuri gri (acum am văzut cu adevărat blocurile gri de care vorbeşte şi MC), oameni grăbiţi, “oameni care nu sunt oameni” … Aştept cu nerăbdare cele şase ore pe care le voi petrece pe tren , în drum spre Iaşul copilăriei mele … Va fi un moment al (re)găsirii mele spirituale şi al (re)întoarcerii acasă … Aşa cum s-a întâmplat şi în “Pilda fiului risipitor” , şi eu mă voi întoarce de astă dată , având capul plecat în faţa viului monument cultural, Iaşul, şi îmi voi cere iertare, crezând că prin vorbe voi recupera timpul pierdut … Gânduri dintre două lumi … Gânduri pentru locul formării mele, aşternute pe pagina virtuală din spaţiul devenirii mele … Gânduri dintr-un Bucureşti sufocat de viaţa cotidiană pentru Iaşul cultural …

Utilizarea NTIC în activitatea didactică . Blogul – o necesitate?

2008-11-22T19:26:00.002+02:00

Noile tehnologii de informare şi comunicare ocupă un loc tot mai important în societate, astfel încât s-a pus problema integrării lor în învăţământ. În prezent, majoritatea şcolilor, universităţilor şi centrelor de formare dispune de calculatoare atât pentru nevoile de ordin administrativ cât şi pentru activitatea didactică propriu-zisă.

Folosirea NTIC în învăţământ presupune articularea a trei aspecte complementare: tehnologie, metodologie şi pedagogie. Cu toate că unele cercetări arată că noile tehnologii pot contribui la înnoirea practicilor pedagogice ale profesorilor, acest lucru nu se întâmplă automat şi spontan.

Utilizarea NTIC în activitatea didactică prezintă numeroase avantaje: accesul la resurse didactice şi documentare inaccesibile prin alte mijloace; favorizarea comunicării şi schimbului de informaţii între profesori şi clase; accentul pus pe varietatea modalităţilor de dobândire şi de transmitere a informaţiilor, pe o participare activă a elevilor care sunt invitaţi să-şi exprime părerile personale, să lucreze în echipă şi să realizeze lucrări practice; tehnici de învăţare adaptate fiecărui elev, indiferent de nivelul său, de capacităţile sale cognitive sau de profilul său psihologic.

Limita pe care încerc să o tentez prin demersul meu didactic, cea dintre Galaxia Gutenberg şi Lumea lui Pixel, se materializează prin apariţia inovatoare a blogului.

Blogul (prescurtat de la expresia engleză “web log” – jurnal pe internet) este o publicaţie web ce conţine articole periodice sau/şi cu actualizare neîntreruptă, ce au de obicei caracter personal. Ca regulă, actualizarea blogului constă nu în modificarea textelor existente deja, ci în adăugiri de texte noi, asemenea unui jurnal, toate contribuţiile fiind afişate în ordine cronologică inversă. Acest gen de publicaţii web este în principiu accesibil publicului larg.

Astfel, am încercat să adaptez blogul necesităţilor mele didactice: nevoia de comunicare permanentă. Platforma pe care am “construit” blogul http://grupamijlocieb.blogspot.com este Blogger, una dintre cele mai populare platforme de blogging.

Utilitatea acestui instrument de lucru constă în permanenta legătură ce se creează între cadrul didactic şi părinţi. În triada cadru didactic – copil – părinţi , primul şi ultimul dintre actanţi dialoghează şi converg astfel încât copilul să se dezvolte armonios atât fizic cât şi psihic.

Prezentul blog, http://grupamijlocieb.blogspot.com , reuneşte o parte din activitatea pe care am desfăşurat-o la grupă, cât şi informaţii utile pentru părinţi. Parte a NTIC, acest instrument web de lucru deschide noi valenţe ale conceptului de comunicare dar şi noi căi de acces în “bucătăria” actului educaţional, feedbackul fiind unul imediat.

Nevoia de cunoaştere, de comunicare, deschidere şi stabilire de noi relaţii atât cu părinţii cât şi cu ceilalţi colegi din sistemul educaţional , m-a determinat să utilizez blogul în activitatea didactică.

Aştept ca şi voi, cei care aţi citit acest articol, să vă alăturaţi mie, pentru ca împreună să depăşim limitele dintre cele două galaxii, Gutenberg şi Pixel, galaxii aparent de nealăturat, dar care, prin blog, deschid noi posibilităţi de modernizare a sistemului educaţional.

Jurnal despre “Jurnal” de Mircea Cărtărescu

2008-05-13T10:58:00.001+03:00

Am început să citesc “Jurnalul” ( volumul I ) lui Mircea Cărtărescu ( era cât pe ce să comit o impietate şi să spun “ a prietenului meu cel mai bun”, darn u cred că greşeam prea mult).
Citesc cartea aceasta ( oare o fi “jurnal” sau carte de ficţiune în care M.C. devine personaj?! ) cu convingerea,cu surpriza că sunt multe pasaje ( mai ales cele legate de adolescenţ şi acelea în care îşi “transcrie” visele) în care mă regăsesc. Aşa cum Nică al lui Creangă era “copilul universal”, M.C. al lui M.C. este “adolescentul universal” cu care te identifici.
“Jurnalul” este o călătorie spre sine, o imersiune în zonele cele mai intime ale eu-lui, în spaţiul interzis al intimităţii, dar, mai ales, este un exerciiu de stil. De o mare expresivitat literară, “Jurnalul” reuneşte, aşa cum mărturisea autorul său, “ o confederaţie de eu-ri, nu un imperiu cu un eu central despotic şi autarhic, iar celelalte mici şi supuse.”
Liniile de forţă, temele, obsesiile jurnalului sunt: creierul, Kafka, visele, crampa scriitorului” ( teama de a nu mai putea scrie, lipsa de inspiraţie augmentate de panica iraţională a secării izvorului şi tăcerea din faţa foii albe), sau tema androginului ( după psihanalistul Young fiecare bărbat poartă în el o femeie şi fiecare femeie adăposteşte un bărbat în sine).
Ceea ce răzbate cu o forţă de torent subteran este ideea că scrisul este pentru M.C. un mijloc disperat de apărare contra invaziei temerilor, “a demonilor interiori. Este o terapie”. Jurnalul este, de fapt, un calendar stylistic al sufletului şi al minţii lui Cărtărescu. Să nu vă aşteptaţi la o “radiografie” a veacului decadent pe care îl traversăm sau a României posdecembriste ! Cărtărescu pune surdină realităţii care devine “zgomot de fond” etouffe, iar ceea ce este împins în faţă sunt viaţa interioară ( mereu în umbra lecturii) şi a cărţilor sale şi, mai ales, metabolismul scrisului.
E o carte care te ameţeşte, care îţi dă vertije de înălţine şi rău de adâncime, pentru că, de la înălţimea sincerităţii şi din subterana lui, M.C. se rescrie pe sine într-un pariu cu el însuşi.
N-am terminat de citit! M.C. nu-i un scriitor comod, “de fotoliu”. Aştept “vara cea luminoasă cu cele 40 de grade promise, ca să mă pierd printre eu-rile lui M.C. şi…ale mele.

Nevroze de primăvară

2008-04-14T20:10:00.001+03:00

N-am inspiraţie ! Mă ajută Bacovia şi Macedonski.

“ Primăvara, o pictură parfumată cu vibrări de violet” ori “Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul a-nflorit!”

Nimic nu seamănă a primăvară, primăvara asta! Ploi interminabile, în ciudă parcă, de parcă cerul – gri nemetalizat – ar tot scrâşni din dinţi, fandoseli electorale, pe străzi, feţe lungi şi astenizate ce ies dintr-o iarnă care, nici aceea n-a fost iarnă, soarele ivindu-se, la un colţ de bloc, cu infinite precauţii, ca un gălbenuş de ou prelins pe cimentul cenuşiu, sclifoseli ruso-americane ( mai mult americane ) şi, colac peste pupăză, un BAC ce bate la uşă precum destinul din simfonia beethoveniană ( sau poate şi-un concurs de titularizare/suplinire cu o posibilă repartiţie la Cucuieţii-din-Deal sau o dosariadă la vreo facultate ce promite tineretului studios al patriei române marea cu sarea! Deh! “Viitor de aur /Ţara noastră areee!!!”)

Sărbătorile primăverii ( acelea tradiţionale ) de 1 şi 8 Martie nu mai au nimic fastuos ( dacă au avut vreodată ) s-au pierdut într-un convenţionalism vecin cu kitsch-ul de import occidental: pluşuri verzi, roz, bleu, pisici miorlăitoare în coşuleţe, inimoare muzicale, felicitări chinezeşti etc.

Unde sunt mărţişoarele de tablă de altădată? Coşarul îţi făcea ştrengăreşte cu ochiul pe jumate mânjit de o funingine imaginară, trifoiul cu patru foi şi ghiocelul de plastic erau la mare căutare şi reprezentau simbolurile ( banale, dar preţioase ) ale primăverii şi norocului prinse în şnurul alb-roşu.

Despre care primăvară să scriu? Despre asta de-acum care-şi fâlfâie moarte printre crengi de zarzăr înflorit la geamul bucătăriei? Sau despre aceea din copilărie ( care nu-i aşa de departe şi totuşi… ), când alegerea mărţişorului potrivit pentru mama sau Bica sau pentru doamna învăţătoare era un ritual emoţionant în care credeam aşa cum, şi acum mai cred în Moş Crăciun? Sau despre primăvara asta înlăcrimată? Am mai pierdut doi prieteni: George Pruteanu şi Sabin Balaşa. Cine urmează???

“Primăvara asta totuşi, nu-i decât o copie…”

Copie imperfectă a unei lumi în destrămare ca…un şnur alb-roşu agăţat de zarzărul scuturat de floare.

Grupul – o necesitate?

2008-04-07T19:22:00.006+03:00

Fiind o fiinţă psiho-socială, omului îi este dat să interrelaţioneze, să nu trăiască “în singurătate”, ci să comunice, să acţioneze şi să simtă într-un grup, fie că acesta se numeşte familie sau colectiv de elevi (colegi).

Prin noţiunea de grup uman se desemnează ansamblurile de indivizi constituite istoric, între care există diferite tipuri de interacţiuni şi relaţii comune determinate.

Toate definiţiile date acestei noţiuni de-a lungul timpului în literatura de specialitate au câteva puncte comune, toţi cercetătorii psihologiei de grup constatând că:

· Un grup este un ansamblu de persoane

· Între membrii grupului există relaţii de interacţiune

· Există un scop / obiectiv comun

· Există şi diferenţe după funcţii sau sarcini

Cu alte cuvinte, în definirea conceptului de grup se identifică trei aspecte importante:

1. este grup uman nu oricare asociere întâmplătoare de persoane, ci doar acea asociere condiţionată social-istoric

2. se numeşte grup uman nu orice pluralitate de persoane între care nu există nici un fel de relaţie, ci doar aceea care presupune existenţa unor interacţiuni şi relaţii între membri (relaţii sociale, psihologice, culturale, spirituale, religioase)

3. specific grupurilor umane este existenţa unor scopuri comune.

Trebuie făcută diferenţa dintre grup uman pentru care sunt esenţiale elementele precizate mai inainte, şi mulţime ( de exemplu aglomeraţia de pe un peron de gară, mulţimea dintr-o sală de spectacol sau de pe un stadion) văzută ca “singurătate în comun”. Nu este exclus însă ca mulţimea să se transforme în grup în momentul în care se conturează un obiectiv comun.

Grupurile umane se clasifică din punct de vedere cantitativ (după numărul persoanelor) şi calitativ (după natura interacţiunii şi relaţiilor existente între parteneri, ca şi după rolul îndeplinit în viaţa socială). Se deosebesc astfel două categorii distincte ale grupului:

A. grupurile mari (numărul mare de membri, relaţii sociale oficiale, intercunoaştere superficială a membrilor)

B. grupurile mici (numărul relativ redus de membri, relaţii directe între aceştia, ceea ce favorizează o bună intercunoaştere şi intervalorizare).

Cunoaşterea psihologiei de grup este importantă, atât prin efectele ei pozitive sau negative pe care le are. Ea poate fi un cuţit cu două tăişuri fie o adevărată “mină de aur”, fie o “dinamită distrugătoare”. Ca viitor “leader” de grup, în calitate de “manager” al unei clase de elevi, este foarte important să cunosc ambele “tăişuri ale cuţitului” pentru a lua deciziile cele mai corecte, eficiente. De asemenea, cunoaşterea psihologiei grupului este utilă şi integrării mele într-un anumit ansamblu uman în vederea unei interrelaţionări cât mai eficace în realizarea obiectivului comun.

Apartenenţa la un grup îţi dă siguranţă, te ajută să te socializezi mai uşor şi mai repede. Dezbaterile de grup pentru rezolvarea unei probleme, în care pot apărea argumente pro şi contra, se soldează cu apariţia unor opinii şi atitudini colective. Interacţiunea subiecţilor din interiorul grupului duce la apariţia de norme comportamentale acceptate şi împărtăşite de aceştia. Obiectivul comun sau rezolvarea problemelor apărute în grup duc la consens şi solidarizarea membrilor.

Influenţa grupului asupra individului a fost observată şi demonstrată. Voi da ca exemplu un efect al psihologiei de grup care poate chiar să deformeze reflectarea realităţii, ducând la apariţia unor “iluzii”. Un cercetător a selectat dintr-o clasă de elevi câţiva copii foarte simpatizaţi şi alţi câţiva antipatizaţi, pe care i-a învăţat să execute câteva exerciţii de gimnastică. Exerciţiile trebuiau efectuate apoi în faţa clasei, cu indicaţia ca cei “simpatizaţi” să comită din când în când câte o greşeală, iar cei “antipatizaţi” să execute setul de exerciţii fără cusur. După ce s-a desfăşurat programul de gimnastică, ceilalţi copii trebuiau să aprecieze care grup a executat cel mai bine. Rezultatul a fost următorul: copiii “simpatizaţi” au primit adeziunea celorlalţi elevi din clasă. Explicaţia acestui fenomen se află în relaţiile afective, de simpatie faţă de aceşti copii, relaţii care au condus la apariţia unor iluzii perceptive.

În concluzie, se poate aprecia că individul (subiectul uman) nu poate trăi izolat, în afara oricărui grup ca acesta, grupul, sau mai precis, relaţiile din interiorul său influenţează atât comportamentul fiecărui membru, cât şi cel al grupului.

To my love ...

2008-01-25T23:28:00.000+02:00

Film

2008-01-24T11:35:00.000+02:00

Iasi-capitala culturala europeana

2007-11-13T21:19:00.001+02:00

Iasi - una dintre cele 7 minuni ale Romaniei

2007-09-27T17:00:00.000+03:00

1. Palatul Culturii
2.Catedrala mitropolitana
3.Biserica Sf. Trei Ierarhi
4.Muzeul Literaturii Romane
5.Teatrul National "Vasile Alecsandri"
6.Manastirea Golia
7.Universitatea "Al.I.Cuza"

Lectia de jurnalism

2007-06-05T19:27:00.000+03:00

Dacă ar fi să întocmesc o fişă personală a lui Robert Turcescu, cuvintele-cheie ar fi : inteligenţă, ambiţie, siguranţă de sine şi profesionalism.
Îl caracterizează, aşa cum se cuvine unui jurnalist care se respectă, o mare doză de curiozitate, un extraordinar apetit pentru dialog, dorinţa de a comunica eficient despicând tranşant problemele, implicarea în chestiunile sociale şi politice.
Piteştean de origine, „ăla cu bilele” (cum mărturiseşte că este strigat pe stradă când este recunoscut), jurnalist de mare clasă, un rasat în profesie, realizând emisiunea „100%”, Turcescu este un nume de referinţă în peisajul ziaristic românesc contemporan; în meseria de jurnalist pe care o face cu dăruire, dar mai ales cu rigoare şi respect pentru cei cărora se adresează, Turcescu a avut marea şansă să cunoască, prin emisiunile pe care le-a realizat, persoane şi personalităţi de marcă: preşedinţi de stat şi de guverne, scriitori, politicieni mai mult sau mai puţin trecători pe scena politică românească.
Crezul său este profesionalismul şi dorinţa de a sluji publicul printr-o informare corectă, clară, precisă prin toate variantele de exprimare: varianta radio, presa scrisă, televiziunea şi , nu în ultimul rând, presa electronică, în care vede viitorul (strălucit) presei: e-jurnalismul.
Respectul pentru deontologia jurnalistică şi regulile competiţiei din breaslă sunt alte două puncte din „decalogul” jurnalistului pe care Robert Turcescu le preţuieşte bazându-se pe principiul moral al ziaristului care se respectă şi îşi stimează cititorii, radioascultătorii sau telespectatorii.
Aceste calităţi pe care le-am intuit, le-am bănuit urmărindu-i emisiunile TV sau de la radio, le-am descoperit „life” cu ocazia zilelor FESTUDIS IAŞI. Întâlnirea seminar, care a avut loc în Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţii „Al.I.Cuza” a fost organizată de ASJ (Asociaţia Studenţilor Jurnalişti) din Iaşi. Unul dintre cei mai tineri (30 de ani) şi mai în vogă jurnalişti ai momentului a fost 100% la Iaşi. Tot cu această ocazie au fost prezentate şi cele două volume publicate la Editura Polirom: „Dans la Bragadiru.Cum se vede România în direct” şi „ Fiare vechi.Dileme cotidiene”. Au prezentat Daniel Condurache (coord. Departamentul de Jurnalism din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi) şi Silviu Lupescu (director general al Editurii Polirom).
Nu întâmplător evenimentul a avut loc la patru zile de Ziua Mondială a libertăţii presei ( dacă nu ştiaţi – 3 mai ).
Invitat la dezbaterea „Presa-câine de pază sau armă de şantaj”, Robert Turcescu s-a debrăcat (şi la propriu şi la figurat) de sacou şi convenţiile/morga academice/ă pe care i le/o impunea sala, a coborât ca un show—man ce este printre studenţi şi a susţinut o neconvenţională lecţie de jurnalism.
Umorul şi incisivitatea au fost cele două mărci ale unui monolog maraton (două ore), după care au urmat întrebările studenţilor din sală, cărora invitatul le-a răspuns efervescent , alternând cu lungi divagaţii (care au încântat asistenţa fără a plictisi).
Dărâmarea mitului jurnalistului „cu talent”, „ce înseamnă să fii un jurnalist profesionist” şi libertatea presei au fost liniile de forţă ale discursului pe care Robert Turcescu le-a dezvoltat cu micile „ticuri” ale omului de televiziune (fără a fi teatral însă).
Ca şi Mihai Tatulici, mai tânărul coleg de la „Realitatea” a ţinut să sublinieze importanţa lecturii în dezvoltarea personalităţii oricărui tânăr, dar mai ales a viitorului om de presă.
DEX-ul, dicţionarul de sinonime, un antrenament zilnic (lectură, scris, exersat stil), fără renunţare, fără amânare, sunt elementele „simple” ale formării jurnalistului de mâine.
Deschis, vertical şi cu stilu-i caracteristic, Turcescu a ţinut o adevărată lecţie de jurnalism, neacademică, neîncorsetată de rigorile catedrei, dar sinceră şi eficace.

Anna Karenina

2007-05-07T21:55:00.001+03:00

Anna Karenina de Lev Tolstoi

2007-05-07T21:43:00.000+03:00

Cine este Vronski ?

Roman realist modern, desfăşurat pe trei planuri paralele, “Anna Karenina” este centrat pe cele trei personaje cu cea mai mare încărcătură afectivă: Anna ( personaj feminin ce dă şi titlul romanului), Alexei ( soţul legitim) şi Vronski în care eroina investeşte esenţialul până la renunţarea parţială a fiului Serioja şi, în final, până la renunţarea totală de sine.
Căsătorită prematur cu Alexandrovici, prin aranjament familial, Anna este privată de dragostea soţului ceea ce o aruncă în braţele lui Vronski. Profund legată de fiul ei, Serioja reprezintă singura raţiune care o face să penduleze dureros între cei doi bărbaţi. Oferindu-i-se în primă instanţă divorţul, în mod gratuit, Anna se vede constrânsă a refuza, înţelegând consimţământul drept renunţare deliberată la copilul iubit. Anna compromite, în cele din urmă, în numele iubirii, fericirea propriului copil şi, o dată cu ea, propria fericire.
Dragostea celui de-al doilea ( Vronski), aparent nestăvilită, capătă, cu timpul, un aspect obişnuit, spre exasperarea Annei care, jertfind totul pentru iubire, revendică acceaşi dragoste lipsită de orice fel de libertate. Anna, descrisă cu o mare profunzime psihologică în clipele celor mai grave conflicte lăuntrice, nu se remarcă aproape deloc ca personalitate. Ea reprezintă tipul unei doamne din “lumea bună”, şi înainte de dragostea ei pentru Vronski nu a făcut şi nu a vădit nimic ieşit din comun. Ea are mai mult farmec decât alte femei, este mai independentă în hotărâri, dar fără să se ridice prea mult deasupra cercului ei. Conflictele în care se vede implicată nu sunt, în esenţă, expresia unei personalităţi deosebite, ci urmările unui destin omenesc.
Aşa cum arată şi numele său – VRONSKI – (5 consoane şi numai din 2 vocale), acesta ilustrează spiritul malefic care este răspunzător pentru întreaga tragedie ce se petrece în acest roman. Din cauza lui Vronski, Kitty renunţă la adevărata ei iubire şi, implicit, la împlinirea ei sufletească, şi anume , la Levin ( care, deşi nu deţinea ranguri înalte pe lângă ţar sau averi fabuloase, îndrăzeşte, într-un final, să ceară mâna lui Kitty), încredinţându-şi toate speranţele şi aspiraţiile în mâinile contelui Vronski, care se îndrăgosteşte brusc de Anna Karenina.
De asemenea, Vronski este vinovat şi pentru divorţul dintre Anna şi Karenin, şi, în final, pentru moartea Kareninei. Aceasta se hotărăşte să se sinucidă, deoarece îşi dă seama că nu poate avea un viitor lângă conte ( care îi propune să plece împreună departe de Rusia, ţara natală a Kareninei), dar, pe de altă parte, nu poate reveni alături de Karenin, pentru că acesta îi impune divorţul, băiatul lor Serioja, rămânând în grija sa. Ea este conştientă că , datorită comiterii adulterului, are onoarea pătată şi a decăzut ca statut social.
Vronski este de la natură un om care, asemenea multora din mediul său, s-a încadrat cu mare uşurinţă în modul de viaţă al “bunei societăţi”. La început simte un orgoliu masculin banal pentru faptul că a sedus o femeie fermecătoare şi, în plus, măritată. Mai târziu, Vronski va trece cu demnitate prin grelele încercări care-i sunt şi lui hărăzite, dar o va face fără a ajunge la o atitudine accentuată.
Vronski este tipul curtenitorului superficial, care nu crede în virtuţile familiei sau ale cuplului conjugal, pentru că a fost crescut departe de familie şi educat în spiritul milităresc dur.
Deşi la început pare a întruchipa mitul lui Don Juan, el este invadat de iubirea pentru Anna, sentiment căruia nu i se poate împotrivi. Îl găsesc, însă, incapabil să lupte până la capăt pentru a-şi păstra iubirea şi pe Anna. Destinul i-a hărăzit marea dragoste pe care el nu o poate împlini, preferând stilul “uşuratic”, “aventurier” cu care era obişnuit înainte de o cunoaşte pe Anna. Îl suspectez pe Vronski de sterilitate sufletească, neglijând-o şi părăsind-o în ultimă instanţă pe Karenina care merită să fie admirată că a avut curajul să se supună oprobiului public şi să sfideze opinia publică într-o societate superficială, închisă şi plină de prejudecăţi. Vronski se dovedeşte incapabil, în relaţia cu Anna, de niciun sacrificiu. În acest raport inegal, în care singura vinovată ( potrivit instanţei publice) este doar femeia, Anna este cea care dă cel mai mult, ea este aceea care pierde totul: familia, poziţia socială, onoarea, copilul, liniştea sufletească. Ea este cea care sacrifică totul marii Iubiri, în final, sacrificându-se pe sine. Incapabil să-şi controleze emoţiile, el devine din ce în ce mai impulsiv şi nu are răbdare ca sentimentele Annei să se clarifice.
Triunghiul conjugal aduce în faţa cititorului trei psihologii distincte: soţul – inflexibil, tipul funcţionarului sec, ale cărui sentimente sunt ascunse sub carapace- care vrea, iniţial, să păstreze aparenţele, dorind să apară în ochii societăţii ca victimă; Vronski – tipul amantului incapabil să gestioneze, în favoarea cuplului, relaţia care părea să fie Marea Dragoste şi Karenina- simbol al eternului feminin.