Ajung în gară . Nicicând nu fu drumul mai greu , mai lung, mai apăsător …
Întrebări nerostite … Gânduri ascunse … Dorinţe neîmplinite …
Păşesc cu regret într-un Bucureşti pe care am ajuns să-l urăsc … Ca într-un vis perfid, mă arunc în braţele lui … Mă izbeşte puternic parfumul florilor de tei , care , ca niciodată , mă face să mă simt acasă . Urc în primul taxi pe care-l văd şi pornesc spre “casă” cu geamurile deschise … Mă îmbăt cu acel miros inconfundabil preţ de o jumătate de oră … Prezentul se contopeşte cu trecutul într-un ciudat amestec de copilărie şi maturitate …
Sclipirea devenirii mele este acoperită de dorinţa de a fi acasă …
